Portretul doamnei Elisabeta
Ne-am respectat reciproc. Soțul meu bea, însă nu făcea scandal, nu m-a lovit niciodată. Venea acasă și când îl vedeam vesel și tot râzând, roșu la față, știam că a tras un pahar, două. Apoi îmi povestea, îmi cânta… Am fost mereu de acord unul cu celălalt. Dacă eu voiam să ies la plimbare, în oraș și el voia să se uite la meci, îl lăsam acasă și mergeam. Și nu se supăra și nici eu.
Ne-am întâlnit la plajă, într-o vară, aici în Cluj. Când l-am văzut prima dată, râdea, tare frumos râdea. Deja lumea se strângea să plece acasă, și el a venit și m-a întrebat unde stau, că vrea să mă conducă acasă. I-am zis și ne-am dus povestind. Azi un pic, mâine un pic și ne-am hotărât să ne căsătorim. Am zis că oare ce-o zice tata?!
Mie îmi trebuia certificatul de acasă ca să ne cununăm și doar tata mai era. Mama mea murise la 47 de ani. Ca să fiu sigură că tata îmi dă certificatul, am mințit și i-am zis că e urgent, că sunt gravidă. Da’ de unde, că nu era adevărat!
Aveam 24 de ani. Apoi ne-am tot mutat pentru că soțul lucra în construcții. Am stat în Dej, la Reșița, la Baia Mare. În Cluj cam de 50 de ani ne-am mutat. Când am ajuns aici i-am zis „dragă, ajunge!” Apoi a lucrat la Cernavodă la fabrica nucleară, dar eu n-am mai plecat din Cluj. Clujul a fost ultima stație. Până a trăit el, a fost bine. Mă bucuram de orice. Dacă ștergeam un geam sau pliveam straturile, tot horind am fost!
Locuiam într-o casă cu etaj, unde este acum spitalul de Ortopedie. Aveam două camere cât două hambare. Bucătăria mea era cât încăperea asta de lungă și mai lată. Aici nu prea reușesc să mă îngrijesc cum trebuie. Fac ceva de mâncare și iarăși e murdar. No, zic, acuma nu pot să învinovățesc pe nimeni, că numai eu sunt aici să fac mizerie!
Apoi am primit un anumit număr de zile până când să eliberez casa. Mai erau trei, patru familii și a trebuit să plecăm toți. Doar eu eram singură și când au venit moștenitorii care au luat casa, mi-au zis că pot să mai stau cât am nevoie. Am mai zăbovit o vreme, dar apoi m-am mutat toamna, la final de octombrie. Am făcut rost de o mașină să îmi duc din lucruri, dar cam toate mi-au rămas acolo că aici nu aveam loc să le pun. Eram bolnavă tare atunci, aduceam câte două plase pe zi, cu mărunțișuri, mai mult nu puteam. Au rămas multe acolo – soba Vesta, și paturi și un dulap frumos cu două uși.
Am muncit mult la viața mea, că am crescut la țară. Și visul meu era să mai fac școală așa că am vrut să plec la Cluj, să fac o școală profesională. Și tata mi-a zis, „du-te, dar eu nu te ajut cu nimic”. Așa că am rămas la țară. Și când a venit colectivizarea, m-am gândit că tot plec eu de aici, la Cluj! Am și plecat atunci, am venit și m-am angajat ca servitoare la o actriță de la Teatrul Maghiar. Am avut un salariu bun, am avut unde să dorm. Dar la școală tot nu m-am putut duce. Toate hârtiile erau acasă, la tata. Aveam doar buletinul.
Viața mea a fost prea lungă. Până mi-o trăit bărbatul și ficiorul a mers bine. De când nu mai sunt cu mine, de când a trebuit să mă mut din locuință, că am fost evacuată, de atunci e mai rău.
Când am rămas singură nu puteam, nu voiam să stau de vorbă cu nimeni. Parcă eram geloasă să văd pe stradă alte femei cu copii, cu soți și eu.. nici copil, nici bărbat! Înapoi nu mai pot să-i aduc… Soțul a murit de 20 de ani și băiatul de 18. La doi ani diferență au murit unul de altul. Când au deschis groapa să coboare sicriul fiului, am văzut încă o dată sicriul soțului. Arăta de parcă abia atunci ar fi fost îngropat.
Pe băiat l-a răpus boala asta (n.r. cancer). Multe nopți am dormit în spital lângă el.
Soțul s-a dus dintr-o dată. Lucram atunci ca menajeră și m-am întors acasă de la lucru. El dormea și am mai aranjat și eu câte ceva la bucătărie, după care m-am culcat lângă el. Ne-am trezit amândoi și m-a ruga să-i fac cartofi pai. Și am mers și i-am făcut, dar el n-a mai apucat să mănânce niciodată din cartofii ăia. Eu n-am mai mâncat cartofi pai, trei, patru ani după asta. A strigat de două ori: „Vai! Vai!” „Dar ce ai?” am zis din bucătărie. „Hai aici că toate mă dor”. Am mers lângă el, l-am ajutat să se întindă, că stătea pe marginea patului. I-am zis: „pune-te în pat, și eu chem salvarea” Atât a reușit să mai zică: „mai stai un pi…” N-a mai putut să zică „pic”, dar cred că asta a vrut să zică. Era februarie, iarnă. Frig și deja întuneric afară. Eu singură, cu bărbatul mort lângă mine. M-am speriat tare și de atunci cred că am rămas și cu o depresie.
De băiat n-am știut de cât când era deja cu metastază. Stătea cu soția atunci, în Moldova. Și când am aflat de el, l-am chemat repede acasă. A tot amânat, că a zis că e mai bine. Pe când a venit la Cluj era deja în ultima fază și a fost operat de trei ori când a venit. I-au pus intestinul la loc, că era cu punga de colectomie. După asta a fost puțin mai bine, se mai îngrășase. A mers așa cam un an, dar apoi de la o zi la alta era tot mai rău. L-au operat încă o dată și tot n-a fost mai bine. Așa am rămas… Ce să facem?!
Când s-a căsătorit, soția avea deja un copil. O fată de doi ani, al cărei tată murise în Germania în accident de mașină. Era atât de drăguță! Am întrebat-o: „dar cum te cheamă pe tine? Și mi-a zis așa, cu glas suav: „Ina”. „Da tu știi câți ani ai?” „Da, am doi anișori”. Acuma are vreo 27 deja. Și după ce a murit băiatul, am rămas cu fata, că mama ei lucra în Portugalia și a trimis-o la mine. Nici când a murit băiatul, nora nu era în țară. Ne mai trimitea mie și fetei câte o sută de euro și ne întreba ce facem cu banii? Păi pentru o fată de 18 ani, cât avea atunci, era mult o sută de euro pe lună? Era și la școală. Îmi plăcea să vină nepoata la mine. Eu am fost și portăreasă la un cămin de nefamiliști, dar erau numai fete. Eram eu și tineretul, numai fete. Când eram în tura de noapte, veneau jos la mine toată noaptea în povești, cu cafea. Venea și poliția – miliția, pe vremea aia. Că știau că e cămin de fete. Puteam să stau liniștită că nu intra nimeni, acolo era poliția tot mereu. Dar nici ei nu treceau de mine. Nu-i lăsam să urce! Stăteau și ei la poartă doar și povesteau cu noi.
Și acuma mă trezesc noaptea de multe ori, sau chiar ziua și mă gândesc: „Tulai Doamne, n-am făcut de mâncare și imediat vin ăștia acasă!” Uneori mă trezesc așa din somn. Și apoi îmi zic: „Da ce vorbești fată, că tu ești singură!” Tot nu-mi vine să cred că nu mai vin…
Noaptea e cel mai greu. Dar acuma cu nu mai pot umbla, și vara e greu. Doamne, când puteam umbla și nu aveam probleme cu piciorul, dacă îmi puneam în cap să merg undeva, mergeam.
Ieri am fost la Kaufland. Niște prețuri! De aproape un an n-a mai fost. N-am mai cumpărat nici cafea, nici altceva, numa chiar niște alimente – niște cârnaț, niște șuncă să fac sandviș dimineața, seara niște brânză, o pâine. Optzeci de lei au fost toate!
Când eram copil mi-a fost bine, aveam de toate. Deși mai făceam mofturi și nu uit niciodată cum zicea taică-meu: „Lasă că vine timpul și o să mâncați și pâine mucegăită!”. Aveam lapte de bivoliță, smântână, unt. Tăiam anual câte doi porci – înainte de Crăciun și unul vara. N-am dus lipsă de nimic! Curtea era plină cu găini, cu pui. Mama a murit de tânără, la patruzeci și șapte de ani și am rămas șase copii. Dintre toți doar eu mai trăiesc.
Acum un an a murit soră-mea, ultima. Era cu trei ani mai mică decât mine. De atunci nici n-am mai fost la țară. Și tot îmi vine în minte soră-mea, că ultima dată când am fost m-a întrebat când mai vin și am zis că nu știu. După două săptămâni a venit nepotul și m-a anunțat că a murit.
Doi frați au murit de tineri – o fată de optsprezece și un băiat de douăzeci și patru. Și mama s-a îmbolnăvit cu inima din cauza asta și a murit tânără.
Tata era foarte sever cu noi. Cum era pe timpul ăla, ne plăcea să mergem la bal, cum se zicea – în sala mare la căminul cultural. Nu ieșeam bine pe poartă și tata striga după noi – dacă se întâmplă ceva și veniți cu burtă mare, nu vă mai primesc nici în curte. Eu eram obraznică și îi răspundeam înapoi, îi ziceam că am buletin. Ne duceam la bal, dar dimineața la prima oră eram la uscat de fân, la secerat de grâu. Nu apucam să mai dormim.
N-am simțit niciodată dragostea tatălui. Nici eu nu țineam așa de mult la el cum țineam la mama. A fost tare grea viața ei alături de el. O lovea, o bătea. Dacă se întâmpla să nu iasă pâinea în cuptor cum îi plăcea lui, deja toată tremura. Orice nu îi plăcea, lovea. Și m-am tot rugat lui Dumnezeu ca nu cumva să-mi dea și mie un asemenea bărbat. Și nu mi-a dat!
Dar tata ținea mult la sora noastră mai mică. Pentru că ea ne pâra pe noi, ceilalți. Eu cu fratele meu – trei ani erau între noi, eram nedespărțiți. Oriunde mergeam, la bal, sau dacă ieșeam, era cu mine și așa nu mă temeam de nimeni. Dar pe sora mai mică nu o luam cu noi pentru că știam că ne pârăște. Multe năzbâtii am făcut, dar a fost o copilărie și o tinerețe frumoasă.
Este bine ca tinerii să se bucure de viață. Ăsta e timpul lor.
Eu am și muncit mult. Că așa era la țară. Dar nu regret nimic! Dacă aș avea iarăși optsprezece ani, tot aceeași minte aș avea!
Un singur regret am – că nu am avut mai mulți copii. Am zis să avem doar unul, că viața era grea și să îl putem da la școală, să învețe o meserie și să nu ducă vreo lipsă. Tot le zic tinerilor astăzi, să facă mai mulți copii. Tare mi-ar fi plăcut acuma, să mai fi avut o fată sau pe cineva aici lângă mine.
Băiatul m-a iubit tare mult. Dacă taică-so zicea ceva către mine, dacă cumva comenta, se ridica și nu-i dădea voie nici să vorbească urât – îi zicea: „tu vorbești?! Nu vezi cât lucrează mama și vine încărcată.” Și așa era. Lucram, veneam obosită, dar până ajungea el acasă mâncarea era gata și era curat.
Cea mai fericită perioadă a fost când era el mic. Îl puneam în pat și mă tot uitam la el, nu-mi puteam lua ochii de la el. Era gras și avea o față tare drăgălașă. Și cel mai mult îmi plăcea să-l văd că râde în somn. Întotdeauna am fost fericită cât trăia băiatul. Te bucuri doar să-l vezi!
Acuma e destul de greu. Când ești bătrân, unii te tratează foarte bine, alții nu prea. Ce am văzut în spital… greu de descris! Cum să te comporți tu cu un pacient, și în vârstă, ca și cu un câine? Și să-i dai cu pumnul în spate? Asta am pățit eu la un spital din Cluj. M-am băgat într-un salon mic, cu un pat și nu era nici baie, nici WC, doar o chiuvetă. Și n-am vrut să rămân. Și apoi mi-au adus un scaun cu o oliță și mi-au zis: „asta e baia ta”. Am vrut să plec și am ieșit pe proprie răspundere că n-au avut ce să facă. Dar până acolo, m-au înjurat de mamă și de Dumnezeu. Dacă nu ieșeam de acolo eram înmormântată de mult.
Dar totuși, la alt spital – la Hematologie foarte frumos îmi vorbesc. Doar stăteam așa, cu capul în jos și a venit doamna doctor să vadă dacă sunt bine, dacă nu îmi e rău. Am zis: „nu, doar mă gândesc la viitor.”
Niciodată n-a fost pădure fără uscături. Între toți – fie români, maghiari, țigani. Sunt dintre ei și buni și răi.
Dumnezeu m-a ajutat și mi-a dat vecini buni. Dacă ies din casă și cobor, mai lăsam ușa deschisă și mă strigau vecinii: „Tu, fată! Ai lăsat ușa deschisă” Și ce dacă? Dar poate intra oricine că nu are ce lua. Numai dacă nu pune ceva, că de luat… Dar nu pune nimeni o sută de euro pe masă, nu vă necăjiți!
E tare greu să rămâi singur. Mai ales acuma când nu mă pot lua să mă duc. Eu am fost obișnuită, că îmi trebuia ceva sau nu îmi trebuia, mă îmbrăcam, luam geanta pe umăr și mergeam – în parc, la lac să mă uit, oriunde. Mă plimbam mult. Veneam acasă să mănânc și să dorm. Stăteam aici pe bancă și mă uitam la tineri. Mai povesteam cu cine venea. Dar acuma, și dacă trebuie să cobor până jos, trebuie să mă duc cu cineva. A doua oară așa am căzut. Am zis că pot să merg singură până la Profi, că mă descurc. Și când veneam înapoi, am căzut. Nici nu mi-am dat seama, doar m-am trezit pe jos. Și am căzut tot pe șoldul operat, doar că lovitura nu a afectat operația. Dar durerea… Dar am avut noroc cu vecinii și cu Ecce Homo.
Acuma dacă vreau să merg undeva, mă tot întreb dacă pot, dacă rezist. Măcar să încerc, îmi zic! Dacă văd că mi-e rău, mă întorc înapoi.
Deja m-am învățat cu boala. Când simt că mă apasă ceva la creierul mic, ca o presiune, mă opresc imediat, mă prind de ceva și stau un pic. Acuma am slăbit și am pierdut mult sânge cu operația la șold. Dar nu mă deranjează că am slăbit, că pot merge mai repede dacă nu amețesc.
Nici nu pot să mă aștept să fiu ca și când am avut douăzeci de ani, sau patruzeci! Acuma am optzeci și cinci și atâta mă rog, câte zile mi-a mai da Dumnezeu să pot totuși să le duc în picioare, cât de cât.
Acuma după atâția ani mi-a intrat în cap că orice fac, nu pot da timpul înapoi. Așa că trebuie să merg înainte cum a dat Dumnezeu! El mi-a dat viața și El mă și ia. De când sunt singură mă rog, și asta îmi doresc – când m-a lua Dumnezeu să mă culc seara în patul meu și să nu mă mai trezesc dimineața.