În luna vârstnicului, ne-am propus să aducem în lumină poveștile de viață a bunicilor noștri, într-o serie de interviuri cu numele „Portret de bUnic” sau bunic unic.
În rândurile care urmează puteți citi povestea doamnei Eva, așa cum o povestește chiar ea.
„Cel mai tare în viață te marchează pierderea celor dragi – moartea soțului, a mamei. A fiului meu. Dar chiar și boala mea, cancerul cu care mă lupt. Astăzi ai o casă plină de oameni și mâine… rămâi singur. Bunul Dumnezeu e cu mine și mă ajută, dar pierderea copilului meu a fost cea mai dureroasă. Mi-am pierdut părinții, apoi copilul… Nu pot exprima ce am simțit atunci, durerea este prea mare, aproape că te distruge. Te face neom. În perioada aceea, prietena mea Ida m-a luat cu ea și a zis: „haide cu mine la Ecce Homo. Hai să te duc acolo, nu tot sta aici singură”.
Mă porneam în toiul nopții să îmi caut copilul și el nu mai era.
Dacă ar fi avut o boală, ar fi suferit un accident, cred că mi-ar fi fost mai ușor de acceptat. Însă și-a luat singur viața și nu am putut înțelege de ce. Era un om muncitor, respecta pe toată lumea și era respectat. Și astăzi mă întreb ce s-a întâmplat. Păstrez scrisoarea de la medicul legist și o mai citesc uneori – acolo scrie că era perfect sănătos. Nu avea nicio boală.
Dacă ar fi să dau un sfat tinerilor din ziua de azi, le-aș zice să fie cinstiți, să-și respecte părinții și pe cei bătrâni și să nu se distrugă singuri. Și dacă m-aș putea întoarce la 20 de ani, mi-aș zice să ascult mai mult de mama, că nu am prea ascultat-o mai ales legat de căsnicie. M-am căsătorit la 18 ani și la 25 îi aveam deja pe toți cei 4 copii.
Mi-am dorit mereu în viață să fiu așa cum a fost mama – să lucrez, să fiu curată și să fiu o mamă bună, ca și ea. Aș fi făcut orice pentru copiii mei, și Dumnezeu mi-a dat copii buni, care au învățat mereu bine și au fost ascultători. Fiica mea – Simona, a făcut gimnastică până la 17 ani, a fost în acea perioadă cu Nadia și Teodora și era o mare mândrie și bucurie. Iar Eva, fata mai mare a fost la liceul de coregrafie.
Multe s-au schimbat în acești ani, viața s-a schimbat. Respectul oferit este altfel astăzi, să nu zic… că oamenii nu mai au respect față de oamenii bătrâni în mod special. Dar nu numai. Copii care lovesc profesori, uși trântite și vorbe aruncate de oameni unii altora. Atunci, dacă munceai serios nu aveai niciodată frica de-a fi dat afară, de-ați pierde serviciul. Astăzi e mult mai greu. Da, e mult mai greu… Altfel, de ce ar fi plecat copiii mei în străinătate? De ce?
Sigur, știința este la alt nivel astăzi, societatea a progresat mult. Însă, noi oamenii nu știu dacă suntem mai buni.
Am crescut și copilărit în vremuri diferite de cele de azi. Cu bune, cu rele – ca în orice familie cu copii. M-am bucurat de prieteni buni, prieteni de familie, am mers în excursii și îmi făcea plăcere să joc biliard, cărți și rummy.
Mama mea, Dumnezeu s-o ierte, mi-a dat tot. Tot, tot, tot… Părinții mei au divorțat când aveam 4 ani. Tatăl meu a plecat la Baia Mare și acolo și-a refăcut familia. Am crescut alături de mama și tătăl vitreg, locuința noastră fiind chiar vis-a-vis de Poșta mare din Cluj. Îmi amintesc de mama ca de un personaj din poveștile cu eroi. Era o femeie care a făcut în așa fel încât nu am prea simțit lipsurile acelor vremuri. Muncea mult, avea grijă de casă și în același timp reușea să fie o femeie extraordinar de pedantă. Era de o eleganță de invidiat. Mă ducea cu ea la croitoreasă și se asigura că am haine pe măsură. Îi plăceau hainele frumoase și era mereu foarte curată. Niciodată nu am avut în casă lenjerie colorată – totul era din damasc, alb. Mama o fierbea, o scrobea și o călca. Asta am dat și eu mai departe celor 4 copii ai mei – toți au fost foarte curați și nepoatele mele, pe care tot eu le-am crescut.
Tot de la mama am învățat ca în viață să fiu cinstită – să nu mint și să nu fur, indiferent de context să nu fac compromisuri. Să nu fiu niciodată cu gânduri ascunse față de cineva, dar și să lupt pentru dreptate. E bine să fii onest, să zici mereu în față, deși uneori m-am ars. Totuși, eu ce am pe suflet trebuie să zic, nu pot să fiu fățarnică.
Viața vine și cu bucurii. Și pentru mine, vizita pe care am putut-o face copiilor mei în Italia a fost cea mai mare bucurie. Să-i văd acolo, stabiliți și fericiți… La fel și nașterea nepoților, pe care tot eu i-am îngrijit. Am ieșit la pensie și m-am oprit din serviciu ca să îi cresc pe ei și nu regret de loc. Dragostea pe care o poate oferi un copil, sinceritatea lor când își manifestă sentimentele, este unul dintre cele mai frumoase lucruri din lume.
Mi-aș dori să pot să fiu bine, să scap de cancer, să îmi pot vedea copiii și nepoții. Altfel nu mă pot duce, cu punga de colectomie după mine. Dar și dacă merg la ei, după o lună îmi e dor de casă și vreau să mă întorc. Copiii tot insistă să rămân – doar fiul meu le spune: „lăsați-o în pace. Dacă vrea să meargă, lăsați-o să meargă.”
Am 78 de ani și știu că nu mai e mult timp până mă duc. Și n-aș mai face chimioterapie, că e tare dureros. Dar copiii tot insistă, să merg, să continui, să mă tratez și să nu renunț. Îmi doresc să mă operez și să îmi poată repara intestinul, ca să fiu sănătoasă din nou. Dar, ce a vrea bunul Dumnezeu. În fiecare dimineață îi mulțumesc când mă trezesc, că mi-a dat încă o zi. Dacă mi-a dat, Îl rog și să aibă grijă de mine. Și dacă am greșit, să mă ierte, că fără voința mea am greșit.
Cel mai greu lucru de purtat la bătrânețe e singurătatea. Am avut prietene bune, anul trecut au murit două. Dintre toate a mai rămas una, dar și ea e bolnavă. Dacă reușesc să mă operez, să pot umbla fără pungă după mine, mă duc la ea cât de des să o vizitez. Când eram sănătoasă, îi duceam și de mâncare și mergeam cu ce puteam.
Totuși nu sunt singură, sunt cu bunul Dumnezeu. Cu bunul Dumnezeu sunt zi și noapte. Și îi mulțumesc că e bun.
Oamenii din jur, te mai repezesc că ești bătrân și nu au răbdare. Nu toți te tratează frumos, unii când te văd pe la spital zic: „no, dă-i pace că o trăit destul!” (râde scurt și cu amar). Mi-ar plăcea să încerce să ne înțeleagă, că am muncit și noi și am luptat pentru ce este acuma, să nu ne ia peste picior. Dar, lucrurile s-au schimbat… s-au schimbat mult.
Fericirea e atunci când ești între copiii tăi și îi vezi sănătoși, că nu au necazuri. Asta e fericirea mea! Și să fiu eu sănătoasă… să mă pot îngriji. Dacă nu ai sănătate, degeaba ai bani, poți avea palate că nu-ți folosește la nimic. Sănătatea pentru mine este fericire. Și bunătatea oamenilor care te înconjoară. Să știe că ești, exiști și să te mai salute, să te mai întrebe: „Ce faci? Cum ești?”
Până la urmă e vorba de bucuria de-a fi împreună.”